Ion Iliescu: Nu e neapărat sfârşitul capitalismului

Iată-l pe fostul preşedinte PSD, Ion Iliescu, gata-gata să fie martorul împlinirii visului
de aur al comunismului: acela de a deveni groparul capitalismului.

Deşi, odată cu vârsta, Iliescu şi-a tempereat năzuinţele, susţine totuşi că piaţa, de una singură, nu-şi mai poate rezolva problemele şi că-i este foarte necesar un umăr de sprijin: acela al statului.



Cum vedeţi, domnule Ion Iliescu, actuala criză economică americană şi care credeţi că vor fi repercusiunile acesteia asupra economiei româneşti?

Criza este efectul noului complex de factori privind funcţionarea pieţei şi mai ales a pieţei financiare
, a sistemului bancar, desprins puternic de fenomenul economic. Pe de altă parte, toate analizele celor care urmăresc desfăşurarea fenomenului de globalizare economică vorbesc despre defecţiuni de fond ale economiei de piaţă, ajunsă în stadiul actual de dezvoltare, precum şi de faptul că singură, piaţa nu este capabilă să reglementeze un anumit ritm de dezvoltare. Nu orice creştere înseamnă, până la urmă, dezvoltare. Dezechilibrele majore de natură economică şi socială afectează şi la nivel global şi la nivel naţional viaţa. Analizele mai vorbesc şi despre nevoia existenţei unui factor de influenţare, de corectare a pieţei. Piaţa singură nu mai poate să rezolve toate problemele zilelor noastre. De fapt s-a văzut acest lucru încă din anii ‘30. Iată că, acum, până şi în SUA, factorii de decizie politică şi statală au hotărât să intervină. Nu găsesc calea corespunzătoare. În Europa sunt măsuri similare. În Anglia două bănci au fost preluate de stat, în Germania există măsuri de intervenţie. Se pun, deci, nişte probleme fundamentale de funcţionare a economiei şi de regândire a pârghiilor de acţiune în raportul stat-piaţă, raportul economic-social şi aşa mai departe

Consideraţi că economia de piaţă mai poate fi funcţională sau ar fi necesară o anume planificare economică?

Nu despre aşa ceva este vorba. Ceea ce am cunoscut noi a fost o cu totul altă extremă. Ignorarea şi încercarea de substituire a pieţei cu factorul subiectiv, cu factorul statal. Asta a fost cauza fundamentală a prăbuşirii sistemului de tip sovietic pe care l-am cunoscut noi. Dincoace, este vorba de cealaltă extremă: a fetişizării pieţei şi a capacităţilor ei, adică este vorba despre un neoliberalism care spune: “statul out, iar economia se reglează de către piaţă şi regulile ei”. Aceasta este iarăşi o extremă care se dovedeşte, iată nerealistă. Adevărul este undeva, la mijloc.

Există analişti care susţin că actuala criză americană le dă apă la moară comuniştilor şi totodată alimentează, în Europa, un complex de superioritate. Mai mult, că ea va îngropa capitalismul sălbatic de tip anglo-saxon şi va deschide drumul economiei sociale de piaţă.

Mai degrabă despre acest model e vorba. Despre experienţa europeană a intervenţiei statului de o manieră rezonabilă, raţională, idee lansată în anii 30, preluată după război de mai multe state europene. Este vorba despre conceptul de economie socială de piaţă şi de creionarea unui model social care să atenueze polarizarea socială pe care în mod spontan a generat-o şi o generează piaţa. Cred că este modelul şi reperul cel mai realist în abordarea problemei. Numai că astăzi, la scară globală, nu există acele intrumente şi instituţii care să facă ceea ce au făcut statele din Europa.
De altfel, în urmă cu câţiva ani de zile, într-o discuţie purtată într-un cadru mai larg, preşedintele Chirac făcuse o propunere pentru a crea, pe lângă ONU, un fel de Consiliu de Securitate Economico-Socială ca factor corector care să intervină pentru a îndrepta efectele negative ale pieţei. Iată o temă care a impus discuţii în zona politicăşi cea economică şi presupune, în continuare, dezbateri radicale.

Fidel Castro prezicea, în urmă cu câteva luni că 2008 va fi anul căderii, al recesiunii. În două cuvinte, el prezicea sfârşitul capitalismului. Sunteţi de aceeaşi părere?

Nu neapărat sfârşitul capitalismului. Dar aici e vorba despre o dezabatere mult mai largă, mai amplă şi fiecarea abordează fenomenul de pe poziţia sa. Ne aflăm însă faţă în faţă cu o criză majoră de sistem, care necesită măsuri radicale.